#my30daysunderthequestionmark: Day 13

Day 13: Ce iubesc la oameni?

Dupa ce m-am plimbat prin soare, cu muzica in urechi, fara ganduri si fara o destinatie, m-am asezat la o cafenea sa scriu. In fata mea, sta o tipa cu parul verde, care citeste. A venit singura, si-a comandat o cafea si un carrotcake si s-a asezat in fata mea, la soare.

Asta e unul din lucrurile care-mi place la oameni. Ca invata sa stea cu ei si sa le placa asta. Ca inteleg ca a fi singuratic e cu totul altceva fata de a fi singur. Ca atunci cand nu ai unde sa mergi si ce sa faci, poti cauta un loc in tine unde sa te refugiez si unde sa gasesti relaxarea.
Si ma gandeam ca tot challenge-ul asta de 30 de zile a devenit un loc din mine in care ma retrag cand sunt cu mine, dar in care, avand in vedere reactiile pe care vad ca le genereaza, nu simt ca sunt singur. Si e un sentiment cu totul nou si frumos.

Iubesc la oameni faptul ca gasesc putere in momente in care pare ca totul s-a terminat si ca din neajutorare gasesc resurse care le ofera mult mai mult decat aveau inainte. Iubesc la oameni faptul ca se ridica si merg mai departe, de fiecare data.

Cred ca cel mai bun exemplu pentru asta e mama mea. Cand aveam 20 de ani, aveam o frustrare ca nu sunt lasat sa ies in oras sufficient de des si ca trebuie sa fiu acasa pana in ora 22. Mi se parea aberant si eram frustrate de faptul ca “am mama cu cele mai invechite convingeri”. Ceea ce, inevitabil, genera conflicte care mai de care mai tampite si care acum sunt amuzante, uitandu-ma inapoi.

Cativa ani mai tarziu, m-am mutat singur, (acum vreo 10 ani) si imi amintesc ca venise in vizita la mine, sa imi spuna cat de incantata e ca, impreuna cu cateva college de la job, au iesit la un restaurant (unul prost, de altfel, dupa parerea mea) si ca nu a mai facut asta niciodata, asa, fara sa fie o ocazie anume (nunti, botezuri etc.).
La momentul ala, avea vreo 40 de ani. Si era cu o experienta cu totul noua. Nu stiu sa explic ce am simtit atunci, pentru ca a fost un amalgam de furie (pe mine), compasiune, iubire si regret.

Ala a fost momentul in care am inteles ca maica-mea nu avea cum sa inteleaga nevoia mea de a iesi la 20 de ani pentru ca e o experienta pe care nu a avut-o niciodata. Asta pentru ca la 20 de ani avea doi copii, iar cel mai mare avea deja 3 ani.
Nu cred ca e nimic care sa te pregateasca pentru asta, sa cresti doi copii si sa ii inveti ce nici tu nu ai invatat de la ai tai: cum e sa te iubesti singur, cum sa le oferi iubire dincolo de a le oferi lucruri sau mancare, cum sa iti arati emotiile. Si nimeni nu te invata sa faci asta, mai ales cand faptul ca ai o familie te ia cu totul prin surprindere cand nu ai nici 20 de ani.

Ulterior, peste ani, ii mai reprosam ca nu a procedat correct pe anumite lucruri si ca asta mi-a generat anumite convingeri care ma incurca, primeam de fiecare data acelasi raspuns “Am facut ce credeam eu ca e bine”. Si ma enerva atat de tare raspunsul asta pentru ca voiam cu orice pret sa isi assume responsabilitatea. De fapt, nu a fost niciodata vorba despre asta si cautam responsabilitate unde puteam oferi compasiune, pana la capat.
Si asta pentru ca, in orice situatie, toti facem ce credem mai bine si ce putem cu resursele pe care le avem. Rar se zice “Bai, ia sa vade u care e cel mai prost lucru pe care pot sa il fac acum? Ah, asta? Super! I’m gonna do it! I can do it! Yaay!”
Si pana la urma ce credea ea ca e mai bine s-a dovedit a fi, cel mai bun lucru. Nu de alta, dar sunt un loc tare bun, de care sunt mandru. Pentru ca in tot ce am crezut vreodata ca e rau, zacea foarte mult bine.

Mama mea este cel mai bun exemplu pentru faptul ca oamenii se pot schimba, daca vor cu adevarat. Si ca pot face castele stralucitoare din cenusa.
Dupa “parintii se implinesc prin copii” si “nu face asta, ca sigur o sa gresesti” pana la “nimic nu-mi iese bine” si “totul nasol mi se intampla mie”, acum vreo 10 ani maica-mea a avut un declic. Si in neputinta care i-a fost “prietena” timp de 40 de ani a gasit ceva mult mai valoros: curiozitatea. Si acea trecere de care vorbeam intr-un post anterior de la “De ce sa merit eu?” la “Dar de ce sa nu merit eu?”.

Azi, e prietena mea cea mai buna si omul pe care il respect si il iubesc cel mai mult pentru ca invata zi de zi cate ceva, se lasa sa greseasca si isi arata iubirea fata de ea si fata de oameni in 1000 de feluri. Iubirea aia pe care nu o invatase niciodata.

Iubesc la oameni ca isi dau voie sa fie vulnerabili si autentici. Ca au capacitatea de a ierta si de a-si cere iertare.

Iubesc la oameni ca they stand for what they believe.

Iubesc la oameni faptul ca aleg sa iubeasca atunci cand pot sa nu o faca.

Si vorba cuiva: Iubesc la oameni faptul ca SUNT si isi dau voie sa FIE.

Ah, apropo, nu ma credeti pe cuvant la ce am scris mai sus despre cum e mama mea, Ticuța Luchian. Nu de alta, dar s-a oferit sa fie speaker pe 24.05 la Fail’d – Talks about life’s 404 moments, deci puteti afla acolo.

14th Question Mark, pentru maine: De ce nu esti intr-o relatie?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s