#my30daysunderthequestionmark: Day 15

Day 15: Care e relatia ta cu moartea?

Oameni vin si oameni pleaca. Cam la asta reduceam ideea de moarte cand aveam vreo 20 de ani. Asta pentru ca, probabil, ideea de “a muri” era indepartata.

Si apoi, trecand ani, s-a apropiat din ce in ce mai mult de mine. Chiar si-atunci, ma mira, de fiecare data cat de mult nu ma afecteaza faptul ca cineva moare. Adica, ma afecta, dar nu atat de mult cat as fi crezut. 
Si probabil traitul, timp de ani de zile cu atacuri de panica care sunt traduse ca “senzatie de moarte subita”, m-au invatat sa vad moartea altfel. Asta pentru ca “muream” de cateva ori pe saptamana. Dar azi probabil as fi trait mai putin din plin fara momentele alea. Cand crezi ca esti cel mai jos cu putina, vine, intr-adevar ideea ca, the only way from there is up.

Gandindu-ma azi la intrebarea asta, mi-am amintit, insa, si de toate datile in care am lasat vocea aia dura din capul meu sa ma intrebe “De ce sa mai traiesti?”. Si nu pot sa nu imi amintesc de o alta voce care raspundea “Daca mor eu, mori si tu”. Si oricat de mica in intensitate parea vocea din urma, s-a dovedit a fi tare puternica intr-un final. E vocea care m-a dus mai departe si care i-a oferit iubire si compasiune partii din mine care, acum ceva vreme, voia sa nu mai traiesc.

Cativa ani mai tarziu, intr-o sambata seara, am primit un telefon, din ala in care oamenii vorbesc cu multe pauze, din care am aflat ca a murit taica-miu. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma gandesc la pe cine ar trebui sa anunt de la birou ca voi lipsi cateva zile. Apoi mi-am luat bilet spre casa. Apoi am iesit in oras cu niste prieteni, asa cum stabilisem. Cand le-am spus ca a murit taica-miu s-au blocat, pentru ca nu paream foarte afectat.
Tatal meu a fost un om foarte destept si care, la fel ca multi alti, la fel ca si mine, de altfel, si-a trait viata cat a putut de bine. Un om plin de emotii pe care le tinea in el. Un om care voia sa inteleaga mai multe despre el si nu cred ca s-a simtit inteles, cu adevarat. Si asta ne-a facut cumva sa fim destul de distanti unul de altul. Fiecare cu emotiile lui tinute in el.
M-am intors la birou la cateva zile si ma simteam prost la fiecare “Condoleante, Doru! Imi pare rau” pentru ca da, era un eveniment important, dar tot nu mi se parea mare lucru, in continuare.

Si-apoi, la vreo luna, mergand spre casa din oras, oleaca ametit m-a busit un plans si o furie cum rar mai traisem pana la momentul ala. Furie pe mine, pentru ca am crezut mereu ca mai e timp sa ne apropiem. Pe el, pentru ca a murit fara sa ma cunoasca si fara sa il cunosc. Si mi s-a parut nedrept si prostesc. Tatal meu nu stie cine sunt, sau ma rog, cine eram la vremea respectiva si cumva e stupid, rau de tot.
Credem cu totii ca avem timp, sa reparam relatii, sa spunem lucruri, sa ne apropiem sau sa ne indepartam de ceva sau de cineva. Pana nu mai avem. Pana nu mai avem timp sa aratam cuiva cine suntem cu adevarat. Pentru ca nimic nu e atat de urat in noi cat sa fie de nevazut.

Cu toata experienta asta, ideea de moarte m-a blocat si inca ma blocheaza uneori. Creierul meu intra in wall building mode si respinge orice vine dupa aflarea vestii, initial. Mai putin situatiile in care plecarea asta a oamenilor mi se pare absolut de neinteles. Acum cativa ani am aflat ca un tip gay pe care nici macar nu il stiam s-a aruncat de la etaj cand a aflat ca e infectat cu HIV. Si nu gestul lui e de neinteles pentru ca toti facem ce credem ca e mai bine. Ci tot ce il face pe un om sa traga concluzia asta, ca viata il respinge. Tot din ce facem noi.

Toti speram sa avem o moarte demna de viata pe care am trait-o, probabil. Doar ca, evident, de multe ori nu se intampla asta. Bunicul meu e unul din exemple. A trait o viata grea, de om simplu, intr-o localitate de pe langa Iasi. Nu a stiu carte si-atunci si-a indeletnicit zilele cu munca la camp. Si o facea bine, cu demnitate si fara sa se planga. Chiar si in ultimele zile ii era greu sa stea in pat si sa nu faca si el treburi pe langa casa, sa ajute. Pentru ca asta era tot ce stia.
Ne-am vazut cu o saptamana inainte sa moara cand inca mai avea chef de glume, asa cum avea mereu, oricat de lunga ar fi fost ziua la camp. Din cand in cand se mai oprea si zicea incet, ca pentru el “Ma doare, of, of”. Si nu stiam cum sa reactionez pentru ca stiam ca ultimul lucru pe care voia sa il vad in privirea mea e mila. Apoi, a inceput sa planga si m-a rugat sa il ajut sa isi schimbe scutecul pentru ca nu poate face asta singur. Cantarea jumatate pe cat avea cu un an inainte, dar puterea din el era la un sfert. Si acel “Ma doare, of, of” s-a transformat in “Mi-e rusine, of, of”. Si cred ca cel mai mult, dincolo de boala si dincolo de rusine, il durea ca moare fara demnitate. Nu ne-am mai vazut niciodata dupa ziua aia, dar chiar si-asa, a ramas in mintea mea ca omul de dinaintea ultimelor luni.
Nu am fost la inmormantare, am gasit eu de treaba si am zis ca nu merg. Anul trecut, in noiembrie, dupa vreo 4 ani de-atunci, mi-am facut curaj si am fost “sa-l vad”. M-am asezat si am fumat o tigara impreuna. Si mi s-a parut ca rade strengaresc ca facem asta la 10 metri de biserica, in secret. L-am intrebat “Bah, ce faci?” si-apoi am zis “Eu sunt bine”. Mi-am terminat tigara, m-am ridicat si am plecat, plin de recunostinta.

Mi-e frica de moarte, mai ales in ultimii ani. Si asta pentru ca abia acum incep sa traiesc si sa invat cu adevarat lucruri noi despre mine si despre oamenii din jur. Nu voi putea allege cum sa mor si cand. Si nici nu stiu cat de demn ma va gasi momentul ala.
Singurele lucruri pe care le pot face este sa traiesc o viata care sa ma implineasca si care, poate, cu putin noroc, sa ii implineasca si pe altii.

Si ce mai pot sa fac este sa nu mor fara sa fi trait. Fara sa ma las vazut.

16th Question Mark, pentru maine: What is beauty?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s