#my30daysunderthequestionmark: Day 19

Day 19: Care-i treaba cu coaching-ul?

Pe 6 iulie 2013 postam un note care se numea “You do hear, but are you listening?”. Si are legatura cu coaching-ul. Are legatura cu inceputul meu, are legatura cu a vedea dincolo de ce vede ochiul si depre a asculta, a fi prezent.

Long read ahead, have a seat.

You do hear, but are you listening?

Azi ştiu că oamenii se ataşează mai degrabă de cei care reuşesc să îi asculte cu adevărat, decât de cei care promit vrute şi nevrute. Azi înţeleg cu adevărat ce citeam într-o carte, cum că suntem diferiţi prin ceea ce ne arătam, dar asemănători prin ceea ce ne ascundem. Şi-mi vine în minte o tânără care scoate rapid obiecte ieftine pe care le pune pe masă, sustinând că e mută şi care vrea să vândă genul ăla de lucruri pe care le cumperi ca să le uiţi printr-un colţ al casei. În timp ce scoate două seturi de pixuri aruncă un ochi către noi, cei de la masă, asteptând parcă un semn de mână aruncat cu sens de „Nu ne interesează”. Inevitabil, gestul vine. Şi nu se miră deloc, dar pentru prima dată din şirul de oameni care spun că sunt muţi şi care umblă cu acelaşi seturi de obiecte înşirate pe mesele de la o terasă, văd o urmă de tristeţe reală în ochii ei, în timp ce adună tot ce pusese pe masă. Nu fac nimic, însă. Există în noi tiparele unei lumi care ne învaţă că toţi cerşetorii mint şi că toţi cei care trec drept muţi, sunt oameni vorbăreţi. Şi nimeni nu vrea să fie tras pe sfoară.

Merg spre casă cu cearcăne mai negre decât de obicei. Mama ei de hidratare, tot timpul uit de ea, încălcând regula celor doi litri de apă pe zi. Pe la colţuri de stradă, aceeaşi oameni pe care toată lumea îi consideră mincinoşi. Oameni fără mâini, picioare, bătrâni cu pachete de şerveţele în mână şi genţi de rafie pline cu lavandă vândută cu un leu bucheţelul. Poveşti scrise fără cratime aşezate corect şi capete plecate. Un cântec la muzicuţă în faţa unei palării în care gaseşti doar o poză cu un copil. Copii care dorm pe asfalt, copii care cer un leu sau ceva de mâncare. Am fost învăţat că toţi cei care fac asta, încearcă să mă tragă pe sfoară. Iar mie nu-mi place să fiu prostul nimănui, de aceea mă conformez unui tipar care nu a fost niciodată al meu. Cu toate astea, vreau să cred că măcar o poveste a unuia din cei de care am dat, e adevarată.

Şi viaţa e amuzantă, ştii? Pentru că-mi amintesc de un bâtrân murdar care vorbea în cuvinte pompoase.
Acum vreo zece ani, din dorinţa de a avea mai mulţi bani în studenţie, lucram în tură de noapte la un magazin. Singurii clienţi erau şmecheraşii zonei şi printre picături, oameni care rămâneau fără pâine în miezul nopţii, fără ţigări sau fără alcool. Nu am fost şmecheraş niciodată. De fapt am fost atât de non-şmecheraş şi de naiv încât nici acum nu ştiu să negociez preţul unui kilogram de roşii în piaţă. Pot negocia orice altceva, dar dacă mă pui să fac asta într-o piaţă de legume, mă simt ca un copilaş îmbracat în pantaloni scurţi, cu cheia la gât, care are lista de cumpărături în buzunar şi pe care nu îl interesează decât să plece cu plasele spre casă. De aceea nu ştiu ce să vorbesc cu şmecheraşii.

În turele de noapte, într-un magazin de cartier, timpul trece destul de greu şi indiferent de cât ai dormit pe zi, somnul te încearcă. Mai mult de-atât, o mare parte din oamenii de care dai sunt cei care vor să-ţi povestească atât de multe lucruri. E ca şi cum ieşi noaptea din casă ca să te linişteşti puţin şi-i spui totul despre tine primului om, străin, care vrea să te asculte. Printre oameni, un bâtrân murdar şi cu o barbă netunsă de câteva luni cere o sticlă de spirt şi vrea să împrumute o ţigară. Vorbeşte rar şi clar. Sunt convins că dacă ar cere ceva prin câteva cuvinte pe o bucată de carton pusă la un colţ de stradă, ar aşeza toate cratimele corect. Aleg să fumez o ţigară cu el, în faţa unui magazin în care nu-mi mai place să lucrez, gândindu-mă că iar voi fi obosit a doua zi la cursuri. Şi fără să întreb nimic, începe să vorbească. Iniţial nu pare nimic diferit faţă de o poveste pe care ai auzi-o oricum de la un om care bea spirt şi cere să-i împrumuţi o ţigară. Un apartament din care a fost dat afară de copii, un balcon sub care doarme şi pentru care se bate cu alţii pentru a fi ferit de ploaie. Povesteşte frumos, articulat, iar eu nu am nimic mai bun de făcut. Singurul lucru pe care-l fac este să-mi strâng buzele şi să întorc privirea atunci când aud, fără regrete şi fară a cere milă sau apreciere, că vorbesc cu un fost profesor de matematică. Şi cred că asta e printre primele lecţii despre oameni şi aparenţe pe care le-am învăţat.

Pe acelaşi drum spre casă, mă încearcă stări de emoţie frumoasă ce vin în imagini cu oameni de care nu mai ştiu nimic. Nu mai ştiu nimic de Răzvan, colegul de bancă din clasa a IV-a, de învăţoarea mea care plângea tot timpul când ne citea „Căprioara” de Emil Gârleanu. Nu mai ştiu nimic nici de oamenii faţă de care nu am reuşit să fiu suficient de curios.

Aud peste tot vorbe despre empatie, despre capacitatea de a te pune în locul cuiva astfel încât să-l înţelegi. De multe ori, sunt vorbe scrise într-o carte sau pe o pagină de Internet. Şi cred cu adevărat că fiecare are ceva să-ţi spună, ceva ce poate nu a mai spus nimănui şi care să fie atât de apropiat de ceva-ul tău pe care nu-l ştie nimeni. De aceea îmi dau seama că înţeleg mult mai multe atunci când nu vorbesc, când sunt curios, când nu ştiu, dar şi când ştiu că fiecare în parte are o justificare pentru ce face şi cum este, dacă stai să asculţi. Fiecare e mai bun sau mai rău decât ceea ce arată.

Dacă ştiu ceva cu siguranţă, asta e faptul că oamenii sunt oameni, indiferent dacă se află pe partea mâinii întinse sau pe partea mâinii bagate în buzunar căutând un leu. Oamenii sunt oameni, indiferent de poziţia lor într-o multi-naţională sau de locaţia balconului sub care se feresc astăzi de ploaie. Oamenii sunt oameni, chiar dacă uneori nu reuşeşti să-i întelegi. Întotdeauna va exista ceva ce nu ştii despre ei şi care e fix lucrul acela care te ajută să-i întelegi în totalitate. Şi crede-mă, lucrul acela există, chiar dacă nu îl ştii. Există acel ceva care justifică totul, ceea ce ar trebui sa fie suficient ca să ştii că totul are sens.

Şi sunt atât de multe vorbe-n jur, care aleargă şi pe care nu le prinde nimeni. Opreşte-te puţin şi ascultă!

————–

Uneori sunt intrebat de ce fac ce fac ca job si cand m-am apucat de asta. Imi place sa cred ca tot ce am facut de-a lungul timpului, toate cartile alea pe care le-am citit ca sa ma inteleg pe mine si pe altii au dus la a fi parte azi din zona asta de people development.
Job-ul meu este o urmare a ceea ce am fost si sunt si a fost si inca este un process de invatare continua. Cred ca sunt bun pe ceea ce fac si cred ca mai am o gramada de invatat. Pe masura ce descopar lucruri noi, imi dau de fapt seama de cat de putine stiu.

M-am gandit mereu sa ma dezvolt inspre coaching, sa merg la o scoala unde sa fac asta pe bune, dar mi se parea ca oricum cam stiu cum se face, plus ca nu voi avea timp sa practic. Si, la fel ca si mine, care credeam ca stiu, sunt zeci de coach in Romania care cred ca nu au nevoie de o scoala si/sau de o certificare pentru a se numi “life coach”, “executive coach”, “business coach” si alte cele. Care se joaca de-a coaching-ul si intra cu picioarele in locuri in care nu au ce cauta. Asta pentru ca au experienta de viata sau experienta in munca. Ce e atat de greu in a adresa cateva intrebari?

Si-apoi, intr-o zi de februarie, anul asta, am inceput o scoala de coaching, ca participant. Si, asa mi-am dat seama de cat de multe nu stiu despre coaching si de cat de multe mai am de invatat. Pentru ca dincolo de process si de model, chiar cred ca in coaching nu e vorba despre asta, despre a sta sa te gandesti la urmatoarea intrebare pe care sa i-o pui celui din fata ta. Oricat nu-mi iese asta, cateodata.
Este despre a te uita, nu despre a privi.
Este despre a fi prezent si despre a lasa gandurile tale deoparte.

Si cel mai important, nu este despre tine. Pentru ca tot de ce “ai nevoie” cand esti coach, e fix in fata ta. Si usor, usor invat sa vorbesc doar atunci cand pot spune ceva “mai bun” decat tacerea. Pentru ca de multe ori, tacerea face minuni.

Este despre a nu judeca si despre a accepta ca nu ai raspunsuri si ca esti un om care sta in fata unui alt om, dezbracati de etichete.

Si da, e ceva ce vreau sa fac pentru ca ma uit in jur si vad cum scoala asta si oamenii de acolo ma fac sa fiu altfel, sa caut in mine resurse, in locuri noi. Iar daca pot duce asta mai departe, sunt cu un pas mai aproape de scopul ala de care povesteam in urma cu cateva zile.

20th Question Mark, pentru maine: How’s your heart?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s