#my30daysunderthequestionmark: Day 24 si o mare parte din Day 25

Day 24 si o mare parte din Day 25: Cum e sa fii deconectat?

Astea doua zile (ca intreg) au inceput de la ceva care s-a dovedit a fi cu totul altceva.

Ieri dimineata m-am trezit pumped-up (mai mult la figurat, decat la a nu da snooze de o mie de ori, which I did) si m-am setat sa fac ce e de facut pe telefon pana plec. Bife pe aplicatii de sustinere a unor obiceiuri sanatoase, raspuns dat pe “In a year”, verificare de calendar (asta a sunat mai important decat ma cred 🙂 ).
Si apoi am stat asa si m-am uitat la telefon si am inceput sa ma gandesc “Daca totusi vrea sa dea cineva de mine?” si “Daca totusi nu poate ajunge cineva la intalnirea x si nu are cum sa ma anunte?” si “Daca totusi se intampla ceva?”

At the end of the day, nu prea m-a cautat lumea ieri pe telefon. Nu s-au amanat multe lucruri ieri si nu s-a intamplat nimic notabil. Cu toate astea, in loc sa ma intreb ieri cum e sa fiu deconectat, m-am intrebat cat de mult petrec furat de notificari, aplicatii, live-uri, poze. Si m-am gandit si cat de ironic e ca ar trebui sa pun raspunul intrebarii asteia pe facebook. 🙂

Ne vedem in oras cu niste oameni pentru ca spunem “Hai sa mai iesim la o poveste, ca si-asa nu ne-am vazut de mult”. Si apoi cand ajungem la intalnirea respectiva, vorbim pe mai stiu eu ce aplicatii cu alti oameni, care nu sunt acolo cu noi, nu sunt prezenti. Iar senzatia pe care mi-o ofera asta este ca sunt tot timpul in alta parte. Si pe drum catre altceva. Si e senzatia aia de a cuprinde tot si pe toata lumea. De “I don’t wanna miss out”. De “There’s something better out there”. Cand de fapt nu pierd nimic si nu e nimic mai bun dincolo de ce experimentez acum.

Scriam la un moment dat despre cum mi se pare ca sunt oamenii in metrou dimineata. Fiecare e intr-o lume proprie, artificiala. Swipe up, swipe down in cautare de raspunsuri la intrebari neadresate sau false. Oamenii sunt obiecte de mobilier dimineata, in metrou. Te poti lovi de ei si de multe ori nici nu trebuie sa iti ceri scuze pentru ca nu conteaza. Si poate asta ne face sa credem ca suntem mai conectati la noi insine, intr-un mod ciudat. Acest “Do not disturb” mode. Cartea aia pe care o citesc in metrou imi arata o alta lume si ma imbogateste, dar nu ma face sa fiu prezent. Faptul ca nu ma uit la chipurile din jur si ma gandesc la mai stiu eu ce lucruri din viitor pe care oricum nu am cum sa le controlez, ma ajuta in vreun fel. Dar nu ma face sa fiu prezent.

La un moment dat, acum vreo cativa ani, eram in tramvai si ma uitam in jur. La fel ca in metrou, rar se uita cineva inapoi la tine. Si ma apucasem sa “aloc povesti” oamenilor de prin jur. Doamna din fata mea, o batranica aranjata, cu parul alb si cu ruj rosu, discret, era o fosta profesoara de bilogie care mergea spre teatru. Nu se machiase strident pentru ca nu asa se merge la teatru. Tinerii din fata vorbesc strident, dar ea se uita si zambeste Se gandeste la toti anii in care a fost profesoara si nu spune “tinerii din ziua de azi sunt o cauza pierduta”. Pentru ca oricine e gasit la un moment dat. Se ridica, isi aranjeaza esarfa turcoaz, sopteste un “Ma scuzati”, i se face loc si coboara. Cred ca ii va placea piesa de teatru la care merge.
In stanga mea, o tanara vorbeste cu o alta persoana. Are un tic, trage mereu de bluza in zona burtii, pe masura ce vorbeste, zambeste, rade. Si aloc usor povestea “persoana care a avut ceva kilograme in plus la un moment dat”. Pentru ca imi e usor sa aloc o poveste pe care am trait-o si eu. Cea in care tragi de haine ca sa nu le mai simti stranse pe tine desi sunt marimea XXL. Si ramai multa vreme cu ticul asta chiar si atunci cand porti marimea M, ulterior. Si zambesc tampit si ma gandesc ca e o tipa frumoasa si ca, probabil, ar trebui sa isi/i se spuna asta mai des. Arunc un gand si-o eticheta “Esti frumoasa”. Nu stiu daca l-a primit atunci, sper ca l-a primit de la altcineva, ulterior.

Si-n astea doua zile m-am gandit la cat de conectat sunt la wi-fi si la cat de deconectat sunt de oamenii din jur. Nu-mi place persoana x si nu mai stiu de ce pentru ca sunt intr-o continua fuga. I-am pus eticheta de “nu-mi place” si nu am mai cautat sa vad daca asta s-a schimbat. I’ve swiped up, there’s someone new to see, right? Sunt ceva oameni cu care nu mai vorbesc, ne-am suparat de la ceva, dar nu mai stiu de ce. Si nu toate lucrurile trebuie stiute si analizate, correct. Da’ oare nu dam swipe prea usor oamenilor? Si oare nu de dam noua swipe facand asta?

Si astea doua zile au venit cu un soi de gust amar si cu un low energy pentru ca, in realitate, ma simt conectat, pe bune, cu mult mai putini oameni decat sunt online. Evident, nu sunt impotriva tehnologiei. Hell to the no! Ci doar ma intreb ce stupid e faptul ca daca dau un like sau am vazut o poza cu cineva pe facebook, imi creez impresia ca “Stiu ce mai face”. Iar oamenii nu sunt mereu ce pun pe facebook si ce scriu intr-un mesaj pe whatsapp. Si nici o poza de profil pe Tinder si Grindr.

Cert e ca da, mi-ar placea ca data viitoare cand “dau seen” sa fie mai mult un “be seen”, fata in fata.

26th question mark, pentru maine: What would you do today if there is no more tomorrow?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s