#my30daysunderthequestionmark: Day 26

Day 26: What would you do today if there is no more tomorrow?

Mi-am amintit azi ca am vazut un film la un moment dat despre un tip care afla ca mai are 24 de ore de trait (nu pentru ca era bolnav or something, ci pur si simplu) Si vestea e greu de dus. Si e plin de furie, o furie care ii da curaj sa faca tot ce nu a facut. Doar ca din toate lucrurile pe care nu le-a facut, le face pe cele mai nesabuite. Si intr-un final, genereaza o interactiune care duce la a fi injunghiat si la moartea sa. Si-mi amintesc ca atunci am zis “Eh, daca nu se intampla asa, sigur se intampla sa moara altfel”. Dar de fapt nu despre asta e vorba, ci despre faptul ca tipul asta a ales sa fie mort in ultima zi in care stia ca mai poate sa traiasca. Furia asupra nedreptatii are o forta inimaginabila. Ma stiu pe mine de cate ori ma enervez pentru ca ceva nu mi se pare fair. Si-mi vine sa ma urc pe pereti.

Si mi-ar placea sa zic, bah, eu as planta copaci toata ziua, daca as sti ca there’s no tomorrow si as avea cele mai misto si mai inspirationale intalniri. Dar pe cine mint? Probabil mi-ar fi foarte frica. Pentru ca oricat stiu ca viata e o calatorie si moartea la fel, m-astept ca in fata mortii sa nu mai fiu asa sigur. Si poate nu e asa de rau sa fii nesigur. Macar in momentul ala, daca nu pana atunci.

Am auzit de o gramada de ori “Dupa momentul in care am aflat ca am o boala din cauza careia pot muri, am vazut viata altfel”. Si poate e normal, pentru ca brusc viata nu mai pare ceva ce ai, no matter what. Devine ceva epuizabil. Constient epuizabil. Si mi se pare asa stupid ca trebuie sa patim ceva nasol ca sa pretuim ca traim. Spunem “Carpe diem” cand facem ceva nesabuit, gen mai dam un shot cand stim ca de fapt nu ar mai trebui sa il dam.

Daca as sti ca ziua de maine, 14 aprilie, nu ar veni, as plange. As plange pentru ca mi-ar fi frica.

As continua ziua scriind. Despre tot ce mi-a placut la viata asta si despre tot ce mi-ar fi placut sa fie altfel. Despre tot ce cred ca am lasat in urma si despre cat de mult sper sa fi lasat ceva.

As fi scris cateva vorbe celor pe care ii iubesc, despre cat de mult apreciez tot ce au facut si despre cat de mult sper sa fi fost pe masura iubirii pe care am primit-o. Si as plange iar.

As da toate mesajele pe care nu am curaj sa le dau astazi. Unora le-as spune cat de mult au insemnat, altora le-as spune cat inca inseamna. Altora mi-as cere iertare. Altora le-as spune “Esti de cacat. Si nimeni nu e responsabil de asta in afara de tine. Si rar zic asta, dar It’s not me, it wasn’t me, it’s you.”

Mi-as pune castile pe urechi ca in o gramada de alte zile si as da play, ca in alte zile, la un playlist random si as merge pe traseul pe care ma plimb de obicei: Palatul Parlamentului, Parcul Izvor, trec podul si intru-n Cismigiu, ajung la Ateneu, urc spre Piata Victoriei, cobor pe Magheru, trec prin Centru Vechi, Piata Natiunilor Unite, Bulevardul Unirii si as urca pe 13 septembrie, spre casa. Si as trece prin toate amintirile misto din locurile astea. Si brusc, orice amintire ar deveni misto. Chiar si cele pe care as fi vrut sa nu le am. Si probabil ma voi intreba de ce am ales sa tin in mine amintirile nasoale chiar si dupa ce mi-am invatat lectia. Si-apoi as rade ca prea sunt filosof.

As ajunge acasa si as scoate-o pe Leya la o plimbare. Ea ar sari pe mine in timp ce eu strig “jos”. Si-apoi ar sari pe mine sa ma ling ape toata fata pentru ca o intreb “cine e o fata frumoasa?”. Si as lasa usa descuiata cand urcam si mancare si apa in doua boluri. Si-apoi mi-as turna un pahar cu vin si m-as duce sa ma culc. Si as pune alarma doar asa, de chestie. Si-as rade. Si nu cred ca as spune nimanui ca maine nu mai vine pentru mine.

Stii, am mai citit textul de mai sus o data. Asa fac mereu inainte sa dau post. Si tot imi mai scapa cate-o greseala. Si-mi dau seama ca suna ca si cum as fi low. Nu sunt. Sunt chiar bine.
Ma uit si nimic din ce e mai sus nu pare a fi ceva ce nu s-ar putea intampla intr-o zi normala, in care 14 aprilie vine natural si se termina, pentru ca 15 aprilie sa-si faca loc. Si ma uit si-mi dau seama ca da, daca ar fi sa stiu ca maine nu mai e, as avea curaj de mai multe. Si poate ar fi mai de folos ca azi sa fie mai pretios decat orice ar putea sa vina maine.

Si pe masura ce tot inaintez si ma apropii de sfarsitul celor 30 de zile, ma prind de chestii. Si cred ca tot challenge-ul asta este despre a lasa ceva in urma.
Despre a spune ca daca eu am putut, poate oricine. Despre care e intrebarea de azi si nu aia de maine.

27th question mark, pentru maine: If you were to send a letter to Doru from 2028, what would you write?

2 thoughts on “#my30daysunderthequestionmark: Day 26

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s