This game

Ultimele luni au fost pline. Au fost un roller-coaster de emotii. Si daca e sa ma gandesc la tot ce am spus despre mine si la modul in care m-am lasat vazut, nu-mi amintesc prea multe. Stiu doar ca am scris mult si stiu ca am cautat in toate colturile din mine. Si mai stiu ca nu m-am cenzurat.

Am spus tot ce stiu despre mine. Si nu a fost rau deloc. M-am pus fata in fata cu mine si cu posibilitatea de a fi respins sau judecat. Dar m-am pus fata in fata si cu altceva.

Atunci cand vorbesti deschis despre tot ce CREZI ca e urat in tine, despre toate afirmatiile pe care, in mod normal, ti le spui doar tu tie, reduci puterea ta de a-ti face rau. M-am pus in fata in fata si cu asta. Si a fost bine. S-a simtit frumos.

Iar oamenii din jur reactioneaza pozitiv la asta, intr-un fel neasteptat.

M-am intrebat “de ce?”. Si raspunsul a venit asa: “Orice simti sau orice crezi despre tine este a shared experience. Nimic nu e unic. Sunt alti oameni in jurul tau care simt la fel. Oricat crezi ca doar tu simti asta si treci prin asta, nu e asa.”

Si asta mi-a dat un soi de “suntem conectati nu doar cand suntem destepti si cei mai buni. Suntem conectati si cand ne e frica si cand credem ca nu suntem suficient de buni”. Si mai mult de-atat mi-a dat ideea de  “suntem toti niste copii care invata sa fie adulti. Zi de zi”

Intr-o lume a lucrurilor perfecte, o lume despre mult si mare, oamenii cauta putin si destul. Intr-o lume despre cat de destepti suntem, oamenii invata sa numeasca emotii. Eu unul am invatat sa numesc si sa ma las sa simt emotii si sentimente ca ura si iubirea acum vreo doua saptamani. La 32 de ani. Gandeam, de fapt,  ca ma las sa simt. Dar nu simteam.

Iar post-ul asta e despre abstractizare, dar nu doar despre asta. E despre nevoia asta de a vorbi fara sa simti. E despre falsa impresie ca vorbesti despre tine cand de fapt “pe aici nu se trece”.

Acum cateva zile am fost la un eveniment. De fapt, nu acum cateva zile. Ieri.

O idee misto. De aceea am apreciat invitatia pe care am primit-o.

A fost despre a vorbi in public si despre teama asta pe care o avem o mare parte dintre noi cand vine vorba de asta. Despre a avea un discurs despre ce vrei tu, dupa ce ai trecut printr-un curs de public speaking. Despre cat de bun esti in a sta in fata a vreo o suta de oameni, in timp ce “livrezi” cine esti tu/parerea ta despre ceva.

Am inceput organizat. 12 oameni care au un discurs de cateva minute. Si oricat de misto mi se pareau oamenii de pe scena si subiectul si oricat de “perfect” era totul din punct de vedere livrare sau orice stim toti despre cum se prezinta un subiect “ca la carte”, nu a trecut nimic dincolo de rational, dincolo de “ce gandesc despre ce simt, nu ce simt”.

In toate aplauzele alea de final de discurs, s-a intamplat un soi de clash in mine. Si mi s-a parut asa, ca toata partea asta de a vorbi despre ce simti, despre o voce care tremura, despre charisma care vine din faptul ca poti spune tampit, stangaci, ceva care nu “va prinde” fara sa fii nasol, ci sincer, nu are nicio valoare. Mi-am amintit despre #gaymeon, povestile alea despre cat de tampit e sa fii gay care nu prind, nu au tractiune, nu sunt de interes si pe care nu ar trebui sa le continui.

Si zilele astea au fost despre “I can’t win this game” din o gramada de puncte de vedere. Iubire, awareness, timp. Sunt jocuri la care am simtit ca pierd. Si ca nu am cum sa castig.

Un soi de resemnare.

Fix resemnarea asta am simtit-o si in cazul asta, ieri. Am simtit-o ca pe o infrangere. Asa, ca si cum intr-o lume despre mult si mare oamenii cauta fix asta: mult si mare (si penis, da, ca oricum te-ai gandit la asta, dar nu despre asta vorbeam).

Si-apoi, pe final, a venit Catalina. A intrat zambind. Genul ala de zambet pe care il ai cand zambesti desi vrei sa fugi. Si a inceput cu “Imi e foarte greu sa vorbesc despre asta.” Si a tras aer in piept nu pentru ca asa trebuie cand spui ca ti-e greu, ci pentru ca asa ii era. Si a continuat sa vorbeasca despre o experienta personala si despre ce inseamna “Abia astept sa treaca si asta”.

Si despre cum acest “Abia astept sa treaca si asta” te fereste de experiente care pot fi misto si despre cum acest “Abia astept sa treaca si asta” loveste in “Abia astept sa treaca si viata asta”.

A fost despre cum ne setam toti ca pierdem din viata cand avem momente nasoale, cand de fapt nu e asa. Si cand a terminat, emotionata, mi-a venit sa applaud in picioare. Nu am avut curaj sa o fac. Dar am aplaudat pentru ca mi s-a parut ca da, asta e public speaking. Vorbit pe bune, structurat, cu inceput si final, in timp ce transmiti ceva. Si prin tot ce spui nu construiesti ziduri, ci le darami. Si m-am dus la ea la pauza si am imbratisat-o. Desi nu o cunosc. Mi-a zis din nou: “Mi-a fost tare greu sa vorbesc despre asta”.

Si orice ar fi, tot am impresia asta de “I can’t win this game”. Dar ce e important e ca mai castig cate-un level. Mai apare cate-un om sau o situatie care spune ca uneori, sa castigi un level, nu tot jocul, in iubire, awareness si timp, e suficient.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s