Children of the dirt

„Potrivit lui Aristofan, au existat initial trei sexe – copiii de pe luna, care erau jumatate barbati si jumatate femei, copii ai soarelui, care erau pe deplin barbati si copii ai pamantului, care erau pe deplin femei. Toti aveau patru picioare, patru brate si doua capete si isi petreceau zilele intr-o completa multumire.

Zeus a devenit gelos pe bucuria lor, asa ca a decis sa ii desparta pe toti in doua.  Aristofan a numit aceasta pedeapsa „originea iubirii” pentru ca de atunci, copii ai pamantului, copiii de pe luna si de pe soare alearga in intreg universul pentru a-si gasi jumatatile.”

Am ascultat cele de mai sus fara sa imi amintesc unde si cand am mai auzit povestea asta. Mi-am amintit de reactia pe care am avut-o, cel mai probabil, atunci. Acel strans din buze si privit pe geam, dincolo de copaci, de blocuri, dincolo de zare, cautand o alta jumatate dintr-un copil al soarelui. Cautand un alt copil al soarelui, care, poate, tot asa, dincolo de zare, ma cauta pe mine. Asa, cat sa fim un intreg si sa avem fericirea aia care are puterea de a infuria zeii.

A trecut ceva timp de la momentul ala. Si, in timp, dupa cautari si „fuziuni” incomplete cu alti copii ai soarelui, am ramas, mereu, cu mine, jumatate de copil. Orice as fi facut, parea ca ajung in acelasi loc, in final, si ma suprindeam in acelasi strans de buze si in aceeasi alergatura dupa copii care pareau ca nu ies niciodata sa se joace. De multe ori, cu cei care apareau de dupa zare, nu am stiut eu sa ma joc.

Si apoi, in timp, m-am gandit ca pentru a sti sa ma joc mai bine, ar trebui sa imi slefuiesc eu partile alea care de obicei vin puse la un loc langa un alt copil al soarelui. Partile alea care, puse impreuna, se inchid si formeaza un intreg, ca si cum nu au fost niciodata despartite. M-am suprins uitandu-ma la jumatatea mea de copil si am cautat in cotloane ale universului meu.

Am gasit comori, mucegai si ceva mai multa acceptare fata de ambele. Am pus comori in mucegai, cat sa pretuiesc si ce nu-mi place la mine, dar si mucegai peste diamante, cat sa nu ma iau prea in serios. Si, crezand ca ma pregatesc pentru o alta jumatate de copil, oriunde ar fi fost el, ma suprindeam mereu contrazicandu-l pe Aristofan, gandind ca „eu sunt deja un intreg”. Genul de intreg unde o alta jumatate nu mai are cum sa isi gaseasca locul. Si cand nu gaseam intregul asta in mine, ma aruncam in vin si in nepasare si in lipsa de prezent. Dar asta e alta poveste.

Acum vreo saptamana, am gasit continuarea povestii lui Aristofan:

„Totusi, povestea lui Aristofan este incompleta, deorece exista si un al patrulea sex: copiii noroiului. Spre deosebire de celelalte trei sexe, copiii noroiului erau doar jumatate. Unii erau barbati, iar unii erau femei si fiecare copil avea doar doua brate, doua picioare si un cap. Copiii noroiului au descoperit ca ceilalti copii, ai pamantuluii, ai lunii si ai soarelui sunt complet inutili. Ori de cate ori vedeau o creatura cu doua capete, vorbind cu sine, erau dezgustati. Urau sa participe la petreceri si cand era obligatoriu sa participe, se asezau in colt, prea mahniti si tristi cat sa vorbeasca cu cineva.

Copiii noroiului au inventat vinul si arta pentru a-si scuti durerea. A ajutat putin, dar nu prea mult. Cand Zeus si-a continuat luptele, a decis sa lase copiii noroiului in pace. „Sunt suficient de nenorociti deja”, si-a spus.

Cuplurile fericite gay descind din copiii ai soarelui, asa cum cuplurile fericite de lesbiene sunt copiii pamantului, reuniti si cuplurile straight fericite sunt copii ai lunii care s-au regasit. Dar marea majoritate a oamenilor sunt descendenti ai copiilor noroiului. Si, indiferent de cat timp vor cauta in Univers, nu vor gasi niciodata ce cauta, pentru ca nu exista nimeni pentru ei, nimeni in toata lumea asta.”

Am gasit povestea asta intr-un podcast despre cat de importante sunt categoriile pentru noi ca oameni si despre cat de important e sa apartinem de o categorie anume, sa avem un manual de utilizare dat de categoria din care facem parte. Povestea e spus de insusi autorul ei. Nu, nu Aristofan. Iar in acest podcast, ti se repeta de vreo 10 ori, la finalul povestii: „Nu exista nimeni pentru ei, nimeni in toata lumea asta”

„Nu exista nimeni pentru ei, nimeni in toata lumea asta”

I’m a child of the dirt. Un copil al noroiului. Dincolo de faptul ca m-am simtit bine cand am auzit ca „marea majoritate a oamenilor sunt descendenti ai copiilor noroiului”, ca nu sunt singurul in categoria asta – scopul intregului podcast de care ziceam mai sus (si daca e o categorie nasoala, faptul ca sunt si altii in ea, te face sa te simti mai bine), a mai aparut ceva.

Un sentiment din ala de singuratate crunta si de gol care va ramane gol.  Si mi-am amintit atunci de „eu sunt deja un intreg”. Si golul ala incepe sa fie, incet, despre a sta pe loc. Despre a nu mai alerga, cautand raspunsuri, diamante si mucegai dincolo de copaci, blocuri si zari. Pentru ca acel loc in care partile puse cap la cap cat sa fuzioneze, e deja in mine.

Uneori, cand sunt la petreceri, acolo, in colt si ma uit la copii ai soarelui reuniti sau la alti copii ai lunii sau ai pamantului, mai uit de unde vin si unde trebuie sa caut ca sa ma gasesc. Cu totii mai uitam lucruri, insa, suntem, pana la urma, toti niste copii.

Pamantul e rotund, la fel ca luna si ca soarele. Dar poate, undeva, intr-un colt plin de noroi, mai sta un alt copil pentru care nu exista nimeni, nimeni in toata lumea asta, care sa il intregeasca. Si care sa nu vrea sa intregeasca pe nimeni, pentru ca stie ca nu poate.

Dar care poate vrea, in toata lumea asta, sa mearga alaturi de un alt copil al noroiului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s