Hai sa vorbim mai des!

Asta e, probabil, unul din cele mai grele post-uri pe care le-am scris. Si-am scris cateva, vorba aia.

In prima zi de scoala, doamna invatatoare m-a asezat in prima banca. Pentru ca plangeam dupa maica-mea care ma lasase la scoala. Am plans desi i-am promis pe drum ca nu o voi face. Doamna invatatoare mi-a spus ca Doru e un nume mai frumos decat Catalin si-am acceptat asta, printre lacrimi. Acum nu mi se mai pare la fel.

Am plecat de la bunicii mei cand aveam 4 ani. Stiam ca am si alti parinti. Stiam ca am doua perechi de parinti, de fapt, dar ca voi sta cu bunicii toata viata. Nu a fost sa fie.

Am fost un copil obraznic, am dat foc la casa de vreo 3 ori ca sa ies si eu pe-afara, ca nu prea imi placea prin casa. Am alergat, in cerc, pe fantana. M-am chinuit sa tai lemne cu toporul pe cand toporul era cat mine. Plecam de acasa dimineata, cu Tugulea, un caine care ma insotea oriunde si ma intorceam seara. Aveam mai putin de 4 ani. Am fost mereu curios si pare-se ca avem un curaj care azi imi mai lipseste uneori. Stiam ca nu sunt un copil cuminte. Si cumva, parca era un badge. Nimeni nu-mi spunea mie ce trebuie sa fac. Si toata lumea se mira ca sunt inca in viata.

Am inceput discursul meu la FAIL’D Alba Iulia, cu sfarsitul: “Fail-ul meu este ca timp de 30 de ani nu am stiut sa iubesc si sa ma las iubit”. Si-apoi am continuat asa cum am continuat si pe 6 iunie, in Bucuresti: “Sunt genul de tip care a facut cunostinta cu frate-su”. Care a ajuns in Timisoara la 4 ani ca sa stea cu familia lui si care a trebuit sa intinda mana sa il cunoasca pe frate-su, in timp ce, pe un televizor NEI, rula un meci in care imi amintesc ca Romania nu a castigat.

O casa plina de linoleum pe care maica-mea il stergea mereu. Un corp de dulap de bucatarie in care azi tinem cafeaua si mirodeniile, servea, pe-atunci, drept masa de televizor. Avem putine pe-atunci. Pe langa “masa” si televizor, aveam doua paturi de cate o persoana si un pat mai mare pentru mine si Marius.

Faceam castele din doua taburete puse unul peste celalalt. Colturile care ramaneau in afara erau turle unde asezam soldatii. Aia putini pe care ii aveam. Nu era un castel prea bine aparat. Dar nu se prea putea ajungea la el oricum in “mlastina” de linoleum din jur.

Dupa momentul in care m-am mutat in Timisoara, toata lumea ma descrie ca fiind un copil cuminte, retras, politicos. Nu cred c-am inteles prea multe din perioada aia. Eram mereu cu un strain acasa si lumea imi spunea ca suntem frati. Nu cred ca intelegeam, nici eu, nici el, ce-nseamna asta, pe atunci. Eu eram un intrus pe teritoriul lui, iar el era “ala mai mare”.

Cred ca un inceput prost seteaza un traseu prost. E ca si cum, la aeroport, in Bucuresti, te incadrezi gresit si te trezesti pe banda spre Ploiesti cand e prea tarziu sa faci stanga spre Bucuresti. Si-atunci faci stanga si mergi inainte pana in Ploiesti sau pana poti sa intorci spre Bucuresti, la Hornbach.

Cred ca traseul asta a inceput prost. Traseul asta cand doi frati se cunosc si-nvata, cumva, sa traiasca asa toata viata, ca si cum sunt intr-un continuu process de “hai sa ne cunoastem”.

Am crescut la bunicii din partea mamei, iar el la bunicii din partea tatei. Motivul pentru care s-a intamplat asta doare prea tare pentru multi oameni ca sa pot sa scriu despre el acum. Cert e ca, intr-o suma de cirscumstante, am ajuns ca eu sa am “bunica mea” si el “bunica lui”. In fiecare vara mergeam impreuna pana in Iasi. Eu mergeam spre Erbiceni, la bunica-mea, el spre Emil Racovita, la bunica-sa. Ne revedeam in aceeasi gara din Iasi, la inceput de septembrie.

Si revad o chestie despre care vorbeam acum o saptamana, anume acel “noi vs voi”. Acel “bunica mea” e mai buna decat “bunica ta”, desi niciunul din noi nu a fost mai bun decat celalalt vreodata. Eu eram cel care lua bataie pentru ca eram cea mai usoara prada pentru smecherasii din cartier. El era ala care ii pocnea dupa ce se luau de mine. El era bun la matematica si stia sa se descurce, eu eram bun la romana, citeam des si ma pricepeam, intr-un mod pe care nu-l intelegeam atunci, la cum se simt oamenii. Eu credeam ca el e lasat sa faca mai multe chestii pentru ca e mai mare, el credea ca sunt favorizat pentru ca nu aspiram, stergeam doar praful Sambata, cand maica-mea era in vremea in care voia sa fie totul luna.

Cand i-am spus ca sunt gay, prima reactie a fost “Ce-o sa zica prietenii mei?”. Si-apoi a fost cel mai bun prieten pentru primul tip pe care l-am iubit vreodata. Atat de bun prieten incat, desi sunt in tari diferite, se viziteaza si-acum. Si-apoi, pe la vreo 20 si ceva de ani, we drift apart. Asa, ca pe vremuri, cum parea ca eram meniti sa o facem. Ne mai auzeam de vreo 3 ori pe an si ne promiteam ca vom face asta mai des. Imi amintesc ca, desi nu am o problema cu “the awkward silence”, cand eram la telefon cu el, mi se pare absolut oribil. Si intrebam tampenii. Doar ca sa treaca toata conversatia.

Ne-am intalnit, dupa multa vreme, la inmormantarea lui taica-miu. Am ajuns in casa funerara, am trecut de usi, am facut dreapta. Am intrat in sala mare unde pe partea stanga si pe partea stanga stateau unchi si matusi, verisori si cunostinte. Am trecut de sala plina de neamuri de care nu-mi era dor si m-am dus spre camera mica, unde se vedea un sicriu. Geamul de protectie prin care se vedea un chip ce avea viata candva era murdar, semn ca l-au atins multi oameni care si-au atins fata ca sa-si stearga lacrimile.

Marius era langa maica-mea. I-am luat in brate, i-am pupat, m-a busit plansul, i-am tranit un “Esti un tampit!” lui taica-miu.

Am iesit la o tigara apoi si m-a busit plansul. I-am zis lui Marius ca “Tati a murit fara sa stie cine sunt. Asta a fost. M-ar durea foarte tare sa se intample ceva cu unul din noi si celalalt sa ajunga in situatia in care sa se gandeasca la faptul ca nu stie cine a fost celalalt.”

A inceput si el sa planga spunand ca si pe el il doare faptul ca il intreaba prietenii lui despre ce mai fac si nu stie ce sa raspunda. “Hai sa vorbim mai des!” ne-am spus amandoi, lucru care nu s-a intamplat niciodata. Old habits die hard.

O zi de toamna calda. Ajung de la birou intr-o parcare din fata hotelului Continental. “Arati bine, gras!” imi arunca frate-miu. Ma gandesc ca nu mai sunt gras de ceva vreme, dar zambesc si-I zic “Tot eu sunt gras?”. Ne asezam la o terasa in fata Cinema Pro. Bem bere. Doua. Si ma trezesc intreband “Tie cum iti e dupa toata povestea asta a noastra, de cand eram mici si pan-acum?”

Si toata povestea de dupa ma face sa inteleg ca, undeva, desi nu i-a fost usor niciodata, a invatat sa fie ala puternic, ala care sa tina familia unita. Ala care sa nu se piarda cand toate lucrurile nu merg. Ala care sa stie ca atunci cand iti moare un parinte, tre sa te gandesti si unde il ingropi. Ala care nu are timp pentru toate emotiile de care au timp altii. Ala care asa a invatat la un moment dat. Ala pentru care o diferenta de doi ani intre tine si fratele tau inseamna ceva. “Ala mai mare” inseamna ceva. Desi, mie, nu mi-ar fi placut sa insemne ceva.

Nu am scris niciodata de Marius, de fratele meu mai mare. Si-acum am facut o pauza, ca sa sterg niste lacrimi de care nici nu stiu de unde-au aparut. Apropo de “Fail-ul meu timp de 30 de ani a fost ca nu am stiut sa iubesc si sa ma las iubit”, se aplica la toata lumea, inclusiv la fratele meu. Si-abia invat sa ma las iubit si sa iubesc. Si sunt inca stangaci, asa cum esti stangaci cand faci ceva de doi ani.

Acum vreo saptamana mi-a scris “De ce a trebuit sa aflu de faptul ca faci FAIL’D de pe net? Nu stiam nimic de asta. Pana mea, mi se pare ca vorbim doar cand trebuie.” Nu am stiut ce sa-I raspund. E un alt mesaj pe whatsapp care ramane fara raspuns. Poate toate randurile de mai sus raspund cumva.

Am gasit puterea sa vorbesc, sa spun, sa simt. Am gasit puterea sa iert si sa ma iert. Am vorbit despre multe, mai putin despre un singur om, pe care il iubesc dincolo de orice ni s-a intamplat si care e un om bun. Si amandoi, dincolo de orice, in loc de o strangere de mana aveam nevoie de o imbratisare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s